Relația părinte-copil și importanța acesteia

Autor: Diana Jugaru, Psiholog Clinician

În majoritatea conversațiilor legate de părinți și rolul lor în viața copiilor se subliniază importanța mamelor și cum acestea îi formează pe viitorii adulți. Astfel, putem spune că suntem conștienți, în acest moment, de importanța existenței unei relații sănătoase între părinte și copil,cu accent pe relația cu mama.

Ce înseamnă o relație sănătoasă, totuși? Cum știm când o relație este sănătoasă sau nu?

Nu există o rețetă universală și nimeni nu a scris până acum pașii care trebuie urmați, dar psihologi precum John Bowlby, Franz Ruppert si Erich Fromm au adus în discuție concepte psihologice ce pot ajuta la înțelegerea dinamicii dintre părinte și copil.

John Bowlby vine în ajutorul nostru cu teoria atașamentului care susține că copilul este programat genetic să formeze relații de atașament cu cei din jur deoarece acest lucru îi poate asigura supraviețuirea. Prima relație de atașament pe care copilul o realizează este cu mama lui, apoi cu tatăl și dacă nici acesta nu este disponibil emoțional, bunicii sau alte persoane ce se îngrijesc de el. Copilul o să aplice modelul de atașament preluat de la persoana semnificativă la toate celălalte relații ale sale: relații de prietenie, colegialitate, romantice, etc. Prin recunoașterea importanței atașamentului emoțional recunoaștem dependența totală a copiilor de iubirea, bunăvoința și îngrijirile părinților pentru a putea să se dezvolte fizic, emoțional și intelectual.

Ceea ce fac părinții este să ofere copilului un model de interacțiune cu ceilalți oameni. Dacă copilul crește cu frică, nesiguranță sau lipsă de iubire și empatie, acesta învață că lumea nu are altceva de oferit. Această credință se poate schimba doar dacă apare o experiență corectoare în viața sa și dacă își oferă timp de învățare și vindecare ( o relație semnificativă sănătoasă și cu un atașament securizant).

Cu cât copilul are un atașament mai securizant, cu atât mai mult acesta se va îndrepta spre mediu și v-a fi dornic să îl exploreze, să îl cunoască. Dacă copilul este sigur de disponibilitatea mamei ( că o să fie acolo când are nevoie ) nu o să fie precaut când pleacă,nu o să verifice dacă este încă acolo sau nu și nici nu o să își oprească dorința de explorare și cunoaștere. În schimb, dacă mama nu este disponibilă emoțională, nu este stabilă și de încredere, copilul se v-a focusa pe aceasta și pe frica de a nu o pierde. În acest caz, mama v-a deveni sursa de stres a copilului, iar în stare de stres nu ești deschis mediului și dorința de explorare este scăzută.

În completarea teoriei atașamentului Franz Ruppert vorbește despre relația de simbioză dintre părinte și copil. Acesta vorbește de două tipuri de simbioză: constructivă și distructivă.

Simbioza constructivă aduce beneficii tuturor celor implicați. Aceasta implică atât dezvoltarea autonomiei celorlați cât și oferirea a ceea ce are nevoie celălalt fără a te considera pe tine neimportant, inferior sau nevrednic.

Copilul crește în corpul mamei și de aceea se creează această legătură simbiotică deoarece supraviețuirea copilului și îndeplinirea nevoilor acestuia sunt asigurate încă de la inceput de mamă . După cum spuneam, o relație simbiotică constructivă aduce beneficii ambelor părți, deci ce beneficii ar putea să aibă mama în primii ani de viață când copilul îi ocupă majoritatea timpului cu nevoile lui? Ruppert numește câteva beneficii precum: nevoia de tandrețe a mamei ce poate fi satisfăcută intr-o mare măsură prin faptul că iși ține în brațe copilul, , faptul că sunt martore la dezvoltarea copilului lor este o sursă de fericire pentru multe femei, recunoașterea și aprecierea ca mamă de către membrii familiei este un alt beneficiu precum și recunoștința și iubirea copilului.

O parte importantă din relația simbiotică constructivă o reprezintă și dezvoltarea autonomiei la copil și responsabilizarea acestora în funcție de stadiul de dezvoltare, bineînțeles. Este dificil pentru o mamă să își lase copilul să plece, să devină din ce în ce mai independent și să depindă, în consecință, din ce în ce mai puțin de ea, dar această distanțare este un proces natural ce trebuie acceptat și înțeles și pentru care copilul trebuie pregătit prin oferirea unui mediu sigur unde știe că poate să greșească și va fi primit indiferent.

Știind toate acestea putem spune că pentru a avea o relație sănătoasă cu copilul nostru este important, mai întâi de toate, să avem o relație sănătoasă cu noi înșine.

Aș vrea să închei cu o afirmație a lui Franz Ruppert:

Copilul vede în mama sa o ființă unică. Mama reprezintă un punct de referință psihologic nu numai la începuturile vieții, ci persistă pe tot parcursul vieții.

Sursa foto: Wikipedia